ar fi trebuit să încep acest poem evocând primele

ar fi trebuit să încep acest poem evocând primele
cinci ore ale dimineții / măcar ultima dintre ele
deși somnul meu a fost liniștit și nici măcar nu m-am trezit

atât de devreme / nu am auzit niciun sunet afară
poate că am visat pădurile acelea neumblate
când cîntam ursilor pe mai multe voci

în superba tabără de literatură de acum mai bine
de / oare câți  ani / prin ’95-’96

puțin afumați / în drum spre cabana pe care vroiam
să o golim de tărie / tu mă așteptai în cort
(ce clipe uluitoare / cum am încăput în el
doi câte doi) / noi patru urlam unul către celălalt

az a szép și oci ciornie / numai că eu strigam
az a szép / az a szép
akinek a szeme kék
aaa-kinekaaaa-szeme feke-te

și

la a-urile ălea lungi / le aruncam din mine pe
ildikó și pe kremhilda / pe prima o cunoscusem
la o mătușă rătăcită treizeci de ani prin oltenia
era incredibil de frumoasă / întocmai cum kremhilda

apoi concordam că numai natașa / colega noastră
putea deține adevărul

iar

spre dimineață / încă mai încercam să vorbesc despre
biciul lui attila care a îngrozit europa sau despre
cneazul rus care bea vin din țeasta dușmanului;

mâna ta mai are toate cele cinci degete / oare –
nu întâmplător mă întreb asta:

ieri / pe la amiază / de fapt la ora la care mulți
își iau micul-dejun întârziat /  m-am gândit la tine
(refăceam drumul spre serviciu în marea aglomerație)

să îți trimit mai târziu / poate chiar pe la ora
5 pm / un mesaj scurt cu următoarele versuri:

niciodată înserarea nu a prevestit mai mult
decât aceea care ne-a dres glasul pentru cântul
înălțat în cor în noaptea urșilor;

să văd dacă îmi răspunzi ceva.

Anunțuri

Tata

 

Tata

 

hai cu mine / vreau să văd cu ochii mei culorile nopții

ne-am urcat în maşină / în spatele nostru
soția mea o ținea de mână pe fiica mea
sunetele treceau prin pereți şi se auzeau

cum curgeau pe buzeşti şi pe berzei / până
când se vărsau în dâmbovița / ca un afluent
al bunului simț şi al copiilor vopsiți pe fețe
în culorile nopții;

iar pe berthelot / puteai
întinde
plasele de peşte;

aici poemul devine
foarte subțire

peste piață
se poate

construi
cu
uşurință
un
pod

tata / ta ta
ta-ta ta ta.

 

Poemul meu din antologia #rezist! Poezia, ed. Paralela 45, 2017.
Antologator Cosmin Perța.

FB_IMG_1497195230905

am așteptat două săptămâni să se lase înserarea

1.
am așteptat două săptămâni să se lase înserarea / mai încercasem
acel miros de parfumuri nocturne amestecat cu radieri de copaci
înfloriți / am udat grădinile publice de mai multe ori
cu zeci de metri cubi de apă / m-am odihnit în orele cu
ploaie măruntă / însă

însă

după două săptămâni am putut / în sfârșit
să dau foc arhivelor / să fac să dogore atâtea
amintiri laolaltă / să îmi închipui că

un întreg oraș

își amintește brusc aceeași amintire / încât

încât

orașul însuși se aprinde ca o torță ce luminează
drumul spre casă.

vârâsem mâna pe sub cămaşa înflorată / în dreptul inimii

1.
vârâsem mâna pe sub cămaşa înflorată / în dreptul inimii
tu țineai în mână ceasul care arăta orele dimineții;

era vremea pentru cafea şi pentru închipuirile matinale
se întunecă pentru o ploaie conspiraţională / în timpul acesta
putem face copiii să cânte tocmai acele cântece de început;

am fost în grecia / am văzut gimnastul / norii se roteau după
acele ceasului în ziua aceea / eram antrenat bine / în tinerețe
scrisesem trei poeme pe nil pentru un prieten apropiat / şi nimeni
nu mai ținea minte că în primii opt ani de şcoală fusesem însumi gimnast;

iar el are tot timpul
mâinile ocupate!
sau poartă mănusi ca să fie
fiecare deget la locul lui!

plouă mărunt / cât să ți se umezească mâna dacă o întinzi / ea încă îmi vorbea
despre o magie / despre ultimele secrete ale clipei pe care o devorăm şi acum
inconştienți încă / eu îi vorbeam de dragoste / de efectele ei benefice;

toată înfățişarea noastră mirosea a tei / primele zile a fost o încântare
amintirea unei primăveri fără sfârşit ne făcea să zâmbim / în timpul mesei
ne venea din senin să ne strângem în brațe ca nişte studenți întârziați;

apoi mirosul acela de tei atât de pătrunzător / zi de zi / ne făcea să delirăm
să bem cafea după cafea pe terasa deschisă spre plajă / să ne mângâiem
cu unghiile / să înotăm la nesfârşit / până la sfârşitul florilor;

judecam trecătorii din priviri / parcă îi cunoşteam de câțiva ani
era suficient să facă doi-trei paşi / dacă nu cădeam de acord
îi condamnam / iar pe femei le cântăream în brațe / fericirea noastră
era gustată abia la început şi nu semăna cu nimic de pe această lume;

o oooo / câtă moale tărie arată soarele de dimineață
case roşii / parcuri roşii / oraşe întregi
roşii pe jumătate / ca nişte licheni
unghiile noastre strălucesc;

jumătate din gândurile mele
caută ……… …….. / ……. ……..
………… …….. / ……. ……….;

cealaltă jumătate / …….. ……..
…………. ……… / resimte
o liniște de mormânt
așa că sunetul fin / pentru urechea
păpădiei / se aude ca o trompetă;

2.
aveam o întreagă colecție de degete arătătoare / culese de prin
peregrinările urbane / le-am arătat din fugă chiar şi unuia care conducea
maşina unui fost amic;

(la vară mergem la paris
ne facem poze sub eiffel / călărim
ponei pană la marea sărbătoare
și la sfârșit / pentru posteritate
facem baie în sena);

era adevărat / îi arătasem un gest cu degetele înşirate pe o ață / el purtase
altădată la gât dinții şi ghaerele ursului;

abia acum visul / ca un îngheţ de primăvară peste cuvinte / rupe floarea
fructelor celor de la amiază.

nu mai visam nimic in ultimele nopți

1.
nu mai visam nimic in ultimele nopți / mă lăsam purtat de un somn
adânc / nemaivisat / îmi plăcea să îmi închipui visul pierdut
la cafeaua de dimineață / parcă era mai vandabil / ca un aur de 22 k
mai autentic şi mai adevărat;

nu ştiam nimic despre personaje;

ai timp destul să îți arăți
mai multe imagini

mult vis şi în toate felurile

ca şi
mine / până la urmă
niciodată uitarea;

„băi, vă zic io, e greu să îl recunoaşteți, ăsta luminează doar pe dinăuntru
nu vă mai luați după nimeni, uitați-vă doar după ăla care îi priveşte pe toți,
în acelaşi timp, ăla care îi cântăreşte din ochi, nu fiți proşti”

i-am auzit cum vorbeau între ei / ca proştii – după propria lor descriere
nimic mai neadevărat / erau frumoşi & deştepți / i-am văzut eu
cum au venit de vis-a-vis / de la universitate / cum au traversat
în dreptul statuii lui mihai viteazul / „bă, ai văzut? pe mine
cel mai mult ştii ce mă uimeşte, de atâția ani? calul, domnule,
dar nu tot calul / întreg / ci numai coada lui / coada aia care îți rămâne
pe retină ca pe un cap al altuia”;

2.
singurătatea unei zile este de fapt singurătatea pe care
ai născut-o chiar tu însuți săptămâna trecută / ea vine
ca o femeie bătută de un bărbat tânăr şi iute / şi ea tânără
şi iute ca o felină / şi îți aminteşte că în evul mediu
noi nu aveam pisici / ci râşi îmblânziți / te gândeşti
că e greu de închipuit / totuşi / să stai şi să asculți
torsul unui râs / asemeni unei femei …………. / ………. …….
undeva pe la moară / pentru o mână de faină în plus;

nici tu nu ştii / nici
măcar în ziua de vineri nu e
o săptămână sfârşită în a cincea zi / o
secundă
de
viață scăpată

în fine / în fine / în
plus;

3.
dimineața nici gând să se sfârşească / se prelungea ca o girafă
peste gardul împrejmuitor / priveam prin vitrina librăriei
peste coperta uriaşă (care era o reclamă bine făcută pentru o carte)
la femeile foarte frumoase care aşteptau liniştite / aşezate pe
scaune înalte / cu rochii vaporoase peste picioare albe;

poate că taci / privindu-mi
umbrele trecute prin sticlă / dinspre licăririle
dimineții acestei prezențe;

să simtă / totuși

un aer peste acele picioare albe
să știe / că
ne petrec gândurile / ce vor să
arate doar
adevărul unei zile / atât;

doar
atât.